Tuesday
Mar132018

Trauma (RO)

Cand ma gandesc inapoi la nasterea lui Luca si zilele acelea de noiembrie petrecute in spitalul Bucur, ma cuprinde o tristete uriasa – si un fel de greata dezarmanta. Au trecut 4 luni de atunci si imi fac curaj sa scriu, ca sa trec odata peste episodul asta.

Pregatiri. Tensiune.

Cu doctorita mea preferata, in care am incredere si care ma stie de cand aveam 17 ani, am stabilit tot ce se putea stabili dinainte: am convenit ca as vrea sa nasc natural (la cat sport fac, n-ar trebui sa fie o problema), am pus in calendar termenele de consultatie, ecografiile fetale morfologice, analize de sange.

Mi-a recomandat cursul de puericultura.

Urmatorul punct – unde sa nasc? Am fost impreuna, ca viitori parinti, si ne-am uitat la o clinica privata. Apoi la maternitatea de stat. Diferenta in costuri: minim 2’000€. Ca impresie, maternitatea Bucur parea serioasa, avea un aer heavy-duty, nu mult mai ponosita decat clinica privata, exceptie facand sala de asteptare de la parter. In rest, poate pentru ca era o duminica dupa-amiaza linistita, totul parea in ordine. Asta m-a convins: doctorita “mea” e de acolo, va fi in largul ei cu personalul, maternitatea e aproape de noi si Andrei va putea merge usor acasa, fara sa traverseze orasul petrecand ore in sir in trafic. In fond, nu in calitatea brioselor din cafeneaua spitalului se masoara calitatea serviciilor acestuia, nu? Iar daca e sa iasa cu complicatii, in final tot la spital ajungi. Sa mergem pe siguranta, deci.

Cred ca am mers cu bicicleta pana in luna a 5a. Vara a trecut fara mare bataie de cap, am mers la inot pana in ultima saptamana dinainte de nastere, am facut regulat yoga prenatala, ca sa ma mentin in forma si sa ma pregatesc pe cat posibil. Mi-am vazut prietenii, am facut lucruri frumoase impreuna, m-am obisnuit treptat cu corpul asta nou, mare si umflat, apoi cu miscarile bebelusului. Pe la jumatea sarcinii, specialistul in ecografie fetala care fusese atat de dragut cu noi a murit. Una din ecografii, precum si testul Harmony (de sange, pentru a detecta Down-Syndrome, fara amniocenteza) l-am facut in Germania, unde toata excursia pana acolo plus consultatia plus inca cateva zile de sejur au costat mai putin decat cei 1’000€, cat ar fi costat testul[1] aici.

Mi-am luat vitaminele, am citit literatura, am pus intrebarile la curs, am capatat raspunsurile, am asteptat ziua cea mare. In ultimele saptamani, zilele parca se tarau. Stiam deja ca va fi baietel, ca va fi mare, ca se va naste probabil la inceput de noiembrie sau chiar sfarsit de octombrie. Priveam inainte cu incredere, parca ma imprietenisem cu graviditatea asta, chiar daca la inceput imi picase greu. 

Vine saptamana 40 si odata cu ea niste migrene teribile, plus tensiune ridicata. Colul lung si inchis ca-n prima zi, mult asteptatele contractii ioc, asa ca stabilim impreuna cu doamna doctor un termen limita: daca nu se intampla nimic pana joi, 2.11., cezariana. M-am intristat putin, parca “nu reusisem” ceva ce le iese atâtor alte femei, dar nu e cazul sa faci pe eroina cand risti sanatatea fatului cu tensiunea. In fond, si eu m-am nascut prin cezariana - si mama nu e o bleaga.

Inca un drum pe la camera de garda cu 2 zile inainte, tot din cauza de tensiune si migrene – parca imi pulsa un ochi de durere – si concluzia e clara. Joi, 2.11, la 6 dimineata, ne prezentam la cezariana.

In seara dinainte am lucrat pana dupa 10, eram agitata, sa termin la timp o evaluare si sa ma distrag putin, daca tot nu pot dormi. Motanul casei mi-a simtit si el starea, tot dadea tarcoale mesei aiurea. Nici nu le-am mai spus alor mei, ca sa nu se agite si ei. Am convenit ca Andrei ii suna de cum intru in operatie.

Ziua cea mare. Joi. Zambetul.

Am plecat spre spital la 5.30 dimineata, pe intuneric, cu fluturi in stomac: azi o sa-mi vad bebelusul! Da, o sa “ma taie”, dar o sa vad bebelusul, pana la urma au mai trecut atatea alte femei prin asta! Aveam totul la noi: geanta cu hainele mele, geanta mica cu haine si scutece pentru el, un bax de sticle de apa de jumatate de litru, cum s-a cerut. Sperasem pana in ultima clipa ca poate se rupe apa sau se misca ceva, dar copilul misca din ce in ce mai putin. Am aflat ulterior ca nu mai avea loc sa se miste, fiind atat de mare. Si ca nu ar fi iesit nicicum “pe jos”, cum nu iesisem nici eu, nici bunicul si fratii lui, decat cu mari complicatii, in cazul lor.

La camera de garda, o muiere plictisita si prost dispusa a latrat la mine ca ce vin la ora asta. Asa mi s-a spus, pentru a pregati totul pana in ora 9, cand voi naste. Dupa vreo 45 de minute in care nu s-a intamplat nimic, dar Andrei a trebuit sa astepte pe hol, a venit o doctorita tanara, care era de garda. A completat plictisit-draguta formularul, in timp ce muierea plictisita se slugarnicea pe langa ea, incercand sa o entuziasmeze pentru niste barfe. Vream apa, aveam frisoane, Andrei statea degeaba pe cealalta parte a usii, in hol, aici nu se mai intampla nimic, in afara de latratul ocazional al asistentei catre mine. Mi-a scris cu un marker gros codul pe cardul de sanatate, fara sa intrebe. Ma intrebam cine s-o crede femeia asta, incat sa se poarte asa necioplit. Poate a avut o garda grea, dar eu m-am purtat frumos si nu e cazul sa latre asa la mine.

Dupa inca o ora, m-au trimis intr-o camaruta pe hol sa ma schimb. Aveam pregatita o camasa mare cu nasturi, care insa parea deodata foarte scurta si parca ma lasa despuiata pentru drumurile acelea interminabile pe holuri, pe langa portar si alti oameni asteptand. Andrei venea dupa mine, carand geanta – unde trebuia pusa, nu stiam ce trebuie facut, intrebam. “O sa aflati la timpul potrivit”, latra cineva.

Raza de soare: vine doamna doctor, calda si zambitoare. Ma duce intr-un salon in care alta femeie, mare si blanda, asteapta sa nasca in fine. De ieri are contractii si tare si-ar dori sa fie operata si sa ii lege doctorul trompele, ca e de la tara, mai are 3 copii mari din alta casatorie, chiar nu mai poate face acum inca unul. Poate gaseste un doctor intelegator?

Dupa jumatate de ora, pasul urmator: merg in alta camera, e monitorizata sarcina, se pare ca totusi am niste contractii inegale, vagi. 2 asistente dragute glumesc pe seama aparatelor, dna doctor imi explica ce urmeaza ca procedura. Se pregateste sala de operatii.

Vine momentul. Ii spun lui Andrei la telefon ca acum intru in sala, el ma intreaba daca are oare timp sa duca un pisoi abandonat la veterinar, eu ii spun ca nu stiu, dar sa fie acolo cand ies, el urmeaza sa ii sune pe ai mei.

La usa salii, pun telefonul in sacosa, nu stiu ce sa fac cu sacosa, dar e ok, din sala vine muzica si o atmosfera proaspata, aici o sa nasc, ce alegere buna, curand voi cunoaste in fine bebelusul pe care il car in mine de atata timp.

Iese o infirmiera cu o lama si-un castronas in mana si intreaba daca sunt rasa jos. Da, epilata chiar. “Sa vad daca e bine”. Vede, e ok, nu spune nimic, pleaca. Intru in sala, lumina verde, muzica buna, echipa zambitoare, sunt vreo 7 femei.

Vine anestezista, se prezinta, imi explica cum va face rahianestezia, socoteste dozajul – mai mult, ca e atletica. Ma intinde pe masa, imi pune sonda, totul e comfortably numb.

In jur se aude conversatia in surdina a echipei, muzica buna, nu miroase a nimic special. Prima mea operatie!

Incepem, ma gandesc. Ma uitam in tavan si la lumina, stiam de la prietene cam cum ar trebui sa fie, asteptam sa simt ceva, fizic sau emotional. Dureaza; aud mormaieli ca trebuie mai mult. Ma intreb daca fac totul bine. Ce as putea sa fac? La un moment dat, am simtit cum mi se misca bazinul de colo-colo, atat de tare au trebuit sa traga. Mai trece ceva timp, in care visam cum o sa ma joc in fine cu bebelusul, cand ajungem acasa, dupa toate astea – si gata: mi-l aduce deodata si mi-l arata: ochi de chinez, bebelusul rade, nu plange, ce ma bucur, e de-al meu! Apoi il duce de acolo.

Dupa operatie

Vin brancardierii, ma duc in salon la reanimare, ma muta cu patura pe alt pat. O sa inceapa sa doara curand, zice cineva. Eu viteaza in continuare, mi se pune branula, ce o fi in ea?

Peste o ora e adusa urmatoarea cezariana. Cineva mi-aduce si geanta, cu telefonul, vorbesc cu Andrei, “ti-a adus bebelusul?nu inca, nu prea stiu ce sa spun. Suntem trei intr-un salon minuscul. Aveam sa constat ca e unul bun: in alt salon sunt cate 5 sau mai multe. Dar sunt peste 28 de grade in camera. Geamul trebuie sa ramana inchis, sa nu se faca curent. Caldura nu se poate regla.

Ziua trece incet, sunt semi-amortita. Precis diseara voi vedea bebelusul.

Seara insa e prea tarziu, nu mai aduce nimeni bebelusii la usa neonatologiei de la etaj sa ni-i arate. Nici pe Luca. Macar i l-au aratat lui Andrei, care mi-a trimis poza lui pe telefon. Spre seara ne dezmeticim incet, toate lauzele, apoi vine doza de medicamente in branula. Dorm. Sunt lauza. Corpul se simte strain. Maine e ziua cea mare in care voi tine in brate bebelusul.

E noaptea in care dorm cel mai bine din toate ce au urmat in spital, probabil increzatoare si imbuibata cu diverse substante.

Ziua 2. Vineri. Urina.

Ma dezmeticesc dimineata devreme, cred ca e 6. Se aprinde lumina, foiesc infirmiere si asistente, eu nu stiu sa le deosebesc. Azi vad bebelusul, in fine! Cum o arata?

Celelalte tipe din salon sunt ok, una are unghii lungi si false, a nascut cu o zi inaintea mea, cealalta e miniona si vlaguita. Prima e imbracata in negru si roz, cealalta in vernil. Parca si ochii lor sunt tot asa. Peste doua ore vine o infirmiera, sa ne ajute sa ne imbracam, mobilizam. E atat de cald incat simpla idee sa ma imbrac in ceva care o sa se lipeasca de mine ca la tropice mi se pare respingatoare. Ceva mi se prelinge intre picioare, dar pare sa fie “monitorizat”, deci sub control. Toata lumea are sonda, ca nu putem merge inca la toaleta. Stiam ca te refaci mai greu dupa cezariana, iar asta e parte din refacere. Sa ne mobilizam. Asistenta spune, “daca va mobilizati, in 2 ore va dam bebelusul.”

Intr-o camasa bleu-gri-gugustiuc, pornesc pe hol ca un soldatel cuminte, cu punga de urina in mana, tinandu-ma de pereti intai, apoi incet-incet pana la capatul holului, pare ca am mers pana la Predeal pe jos si ma intreb daca mai am energie sa ma intorc. Se cam invarte totul cu mine, dar – in 2 ore imi da bebelusul in brate daca ma mobilizez. Constat ca burta mea e cam la fel de mare ca pe cand era copilul inauntru. O sa mai dureze ceva…

Ma intorc si ma las incet pe pat. 2 ore. Parca ma jeneaza sonda.

Povestea se tot repeta pana seara: treptat-treptat ma descurc mai bine, merg din ce in ce mai repede, urc si 2-3 trepte, ca sa arat ca pot. Nimeni nu-mi spune ca de fapt nu mai sunt locuri azi in rezerve si oricum ar ramane sa ma mut abia maine. Cand vad bebelusul? Asteptati, va mobilizati…Ce o fi facand Luca in timpul asta? Doarme probabil. Cum o fi el? Dorm si eu. Timpul se taraste.

Cand intreb o femeie in halat cu o fata de nevastuica, “cand pot vedea bebelusul?”, imi raspunde, “cand va fi cazul”.
“Dar asistenta a spus ca peste 2 ore, daca ma mobilizez…”
“Infirmiera, vrei sa spui!! Asistenta sunt doar eu!” latra ea la mine cu o privire de parca i-am insultat neamul intreg. Nu mai spun nimic si astept.
Andrei trece sa ma vada; ai mei toti vor sa stie cum e bebelusul. La mine se instaureaza incet un sentiment de jena, de vinovatie. Nu l-am vazut nici pana acum decat in poza de pe telefon, la care ma tot uit incercand sa ghicesc ceva. Trimit poza tuturor. “Cand sa te vizitam?” intreaba ei. Nu stiu… Stai intai sa primesc odata copilul in brate.

Se lasa noaptea, se schimba personalul iar. Iar intreb, iar nimic. Maine, spune o asistenta voinica si hotarata. Dorm. Maine in fine tin in brate bebelusul nascut ieri… 

In toiul noptii vine garda: se aprinde brusc lumina, intra o doctorita slaba cu buze stranse, un doctor inalt si grizonat, urmati de un cârd de asistente si infirmiere foarte atente la ei. Ajung la mine si dezbat ce e de facut: de atata miscare, mi s-a colorat usor urina din punga sondei. Asistenta voinica si draguta asteapta verdictul: daca sa ma curete cu betadina sau apa oxigenata, pentru a se vedea ce e cu sonda. Cinci capete dezbat privind la mine intre picioare la 3 dimineata. Eu intreb cand o sa vad bebelusul.

Asistenta da in fine cu apa oxigenata, dar trece putin mai tare peste o labie si eu tresar. “Ce te smiorcai?!” latra doctorita. Raman uimita de asemenea ton. Tocmai eu, care am marsaluit toata dupa-masa pe hol, indiferent cat durea, ca sa vad bebelusul “peste 2 ore” care s-au lungit iar pana maine? “Am tresarit, atata tot.” Doctorita imi tine o lunga pledoarie despre cum a nascut ea 2 copii si nu s-a smiorcait niciodata.

Intre timp, imi schimba sonda pe viu, tragand si punand apoi una noua – de ce alta? Cand puteam sa ma duc intre timp la toaleta bine-mersi. Probabil de suparare, o infige atat de tare, incat ma raneste de-a binelea. Mai mult sange in urina. Monitorizam. Incep sa nu ma simt bine, dar ma agat de amintirea zâmbetului din sala de operatie. Bebelusul meu.

A treia zi. Sambata. Sânge.

Ma chinui sa dorm, ma simt vinovata si neputincioasa, ma trezesc, acelasi ritual. Cand pot sa vad in fine copilul? Rand pe rand, fetele din salon sunt mutate in rezerve, raman singura, sunt aduse “cezariene” noi. Asistenta draguta mi-aduce o cafea.

Trece tata, care se amuza povestind cum i-a reparat o unealta portarului si a fost lasat sa intre fara mari intrebari. Desi e weekend, deci program de vizitare de la 10 dimineata la 8 seara. Tata a adus ceva bun de mancare de la mama. Ma chinui sa nu fac o fata disperata, pentru ca azi ar fi fost ziua in care as fi putut primi vizite in rezerva, cu bebelusul alaturi. Ii spun ca as vrea sa iau copilul in brate. Imi spune ca sigur e ok, mai e un pic, cine stie ce motive au sa ma tina asa, o fi mai sigur. Pleaca si - iar se tarasc orele.

Dupa masa vine Andrei. Am urcat cu el si fara el la etaj de atatea ori, acolo, unde dupa o usa de sticla sunt bebelusii. Insa nu prea aveam cui sa cerem nimic. Au trecut 48 de ore de la operatie deja. Odata am cerut hotarati sa-l alaptez, dar ne-a intrebat asistenta de acolo in ce rezerva sunt si nu am stiut sa spun. S-a prins ca sunt inca la reanimare si a zis “Va credeti la privat aici sau cum? Nu aveti voie sa alaptati daca mai sunteti inca la terapie intensiva. Cine stie ce medicamente aveti in corp. Nu riscam.” Desi sunasem intre timp pe doctorita mea buna si draguta, care a spus ca nu e contraindicata alaptarea, dar…pe tura asta nimeni nu-si asuma raspunderea!

“Sa bei multa apa, ca sa se curete urina mai repede” ma sfatuieste asistenta draguta si voinica.

Incep sa beau apa, sticla dupa sticla dau gata, urina e tot rozalie. Doctorul de garda spune ca nu e inca bine, mai incearca. Hai, ca azi iti dam bebelusul. Mai capat o punga de ser in branula. Ca premiu, imi scot in fine sonda! 

Acum situatia trebuie monitorizata atent si mi se spune sa beau mai multa apa, ca sa se curete urina, si sa merg din ora in ora la toaleta. Unde tre’ sa fac intr-o sticla, pazita de o infirmiera stahanovista care ma observa atent, ca sa nu fac vreo traznaie, in timp ce fumeaza pe geam. Nu exista capac de WC, sticla ramane dupa usa sau uneori trebuie le-o arat asistentelor, care se poarta de parca as fi facut ceva gresit. Imi spun ca “uite cata incredere avem in tine, faci singura la WC”.

La anul fac 40 de ani. Am fost in Haiti si in India, am vazut mizerie destula si m-am descurcat, nu e un capat de tara, ma descurc si acum, vreau la bebelusul meu, fac orice. S-o fi intamplat ceva cu el si asta e doar teatru, ca sa il repare intre timp? Cand pot sa-l vad in fine? Ajunsesem sa intreb pe oricine.

Geamul de la WC e deschis mereu, pentru ca aici se fumeaza ca la liceu. E frig si pute si ma chinui cu sticla. Cineva spune ca era mai dura doamna doctor de azi noapte, pentru ca a pierdut pe unul din copii. Dar eu nu am nici o vina. Ce o face Luca acum? Au inceput sa mi se umfle sanii din ce in ce mai rau, cand stateam in pat, laptele curgea prin tesatura. Colostrul, ce ni s-a spus la curs ca e cel mai important. La toaleta ma intalnesc cu fetele care erau inainte in salonul meu, abia se tin pe picioare. “De ce nu ti-au dat inca bebelusul? Esti mult mai bine ca noi.” Nu ma lasa nici sa-l vad, mi-au dat lacrimile. Cati bani le-ati dat voi ca sa va dea in fine bebelusii in rezerva? Imi raman cuvintele in gat. Ies pe hol.

Din cand in cand vorbesc cu ai mei, incerc sa le dau impresia ca totul e ok. Sa nu sufere si mama. Dar probabil ma simte. Nu stiu pe cine sa intreb ce sa fac ca sa ies odata din situatia asta. O asistenta (infirmiera?) care fumeaza la WC rezemandu-se pe o matura imi spune, “hai, mai incearca, acum avem rezerva libera, e goala, te asteapta numai pe tine - dar nu e dupa mine”.

Incerc! Incerc! Beau sticla dupa sticla, sunt 5 litri de apa deja si 1,5l de ser au curs prin branula. Imi explodeaza sanii in curand, creierii, totul, imi vine sa ma asez pe jos in WC, in sange si-n urina, mizeria umana e mai rea decat orice.

Cand se uita la mine, asistenta spune, “nu mai face asa o fata, ca sperii colegele de salon, de ce sa sufere si ele? Ce-ai? Te pomenesti ca ai facut depresie post-natala!
Vreau sa-mi vad bebelusul, au trecut trei zile deja de cand am nascut!”
“Toate la vremea lor, nu e dupa tine, toti avem bunavointa, nu vezi?” 

Laptele picura prin camasa, pe picior, urina e tot rozalie. Ma gandesc sa o diluez cu apa, daca tot ma banuiesc nebunele astea.

Andrei vine disperat: paznicul de la poarta i-a spus ca nu poate intra la mine, ca “duamna e pe masa de operatie”. (De fapt, nenorocitul voia bani de o cafea! Dar nu stia cum sa ii ceara altfel.)

Dupa ce-mi povesteste asta, Andrei incepe sa ma intrebe daca poate nu facem destul, poate nu cer raspicat ce vreau. Trebuia sa intreb mai devreme doctorita.  Ferm! Trebuia sa treaca peste mine si sa o sune el. Am intrebat, am cerut! Dar nu destul de raspicat, spune el. Prea tarziu, ma gandesc eu.

Ti-au pus prost branula, se sparge vena in curand, uite.” Asistenta muta branula pe mana cealalta, mormaind despre incapabilii care lucreaza aici. Cata apa mai beau? Ce fac cu laptele asta? Cand imi dati bebelusul?

Seara la zece si ceva, cand nu ma mai asteptam, trece o prietena buna cu consortul, spontan. Nu stiu cum face, dar o lasa la etaj la Luca! Ma vede disperata si aranjeaza cu asistenta mare, care vorbeste cu asistenta de sus si mi-aduc bebelusul, infasurat intr-un scutec urias ca intr-o fata de perna. Se fac poze, imi vine sa plang de fericire. E prima oara ca il iau in brate pe Luca!

Exista speranta, maine sigur ma muta in rezerva si mi-l dau. In fine!

Mai e o noapte, parca cu moralul mai sus, incerc sa amusin daca s-a pastrat putin miros de bebelus pe camasa, ma uit la poza pana mi se impaienjenesc ochii.

Adorm in fine.

Ziua 4. Duminica. Lapte.

Azi nu se fac externari! De asta nu se elibereaza rezerve si de asta nu ma mut nici azi! Cand am aflat asta, m-a apucat o disperare profunda si grea. E nedrept, nu mai pot sta decat pe spate de atata lapte, un etaj deasupra mea, unde nu am voie, copilul meu e hranit cu biberonul si eu nici nu am voie sa-l tin in brate.

La cele doua lauze din salon vin pe rand doi popi si o matroana voinica, se aseaza toti pe rand direct la mine pe pat, fara halate si fara sa-ntrebe. Popii vin dupa slujba, precis s-au frecat de ei vreo 200 de oameni deja, iar asta e o sectie de terapie intensiva! Cu sange si lichide la vedere. Geamul ramane inchis, sunt 30 de grade, vreau macar sa ma dezbrac.

Trece doctorita mea, cauta o solutie, trebuie sa mai am un pic de rabdare, ma apuca plansul, vreau sa scap odata, incep sa ma intreb daca sunt intr-un cosmar si de fapt nu am nascut inca. Incerc pentru a nu stiu cata oara sa citesc un pasaj din memoriile lui Hadrian, dar vad ca nu mai pot descifra randurile. Plang in surdina cu fata la perete, ca sa ma lase odata in pace infirmierele cu observatiile lor cretine despre cum supar colegele de salon cu purtarea mea ciudata, depresiva. Learned helplessness. Tot nu am voie la Luca! Desi acum nu mai e nici urina, nici nimica!! Cer sa-l alaptez si mi se spune, “sa vedem. Nu stim daca putem prelua aceasta raspundere, daca Dvs. sunteti inca la reanimare…”

Fac o criza de furie, care se schimba in bocit, anunt familia ca nu vreau sa vad pe absolut nimeni pana nu iau copilul in brate. Stau cu fata la perete si bazai in gol. Cand o sa se termine in fine? Intr-unul din randurile cand ma duc sus sa cersesc copilul, aflu ca a facut icter, deci oricum l-ar tine sub lampa UV, deci e mai bine pentru mine sa mai astept…

Ma scutur si mai incerc odata. Pana la urma aflu ca mi-l vor da la alaptat! La 3 ore odata sa urc la etaj sa ii dau lapte. Insa sanii mei nu mai fac fata, s-au infundat caile mamare, engorgement, trebuie pompe si masaj si moase iscusite ca sa-si dea drumul.

Trece doctorita mea si  face in fine posibil sa fiu mutata intr-un salon. Insa e ingrijorata de cum ma vede, se mira de povestea cu sonda, vede vena sparta si bratul umflat si decide sa nu stau singura, asa ca ma muta intr-un salon cu alta tipa. Frigider! Mai putin de 30 de grade! Aer! Unde e Luca?

Asa intalnesc o moasa draguta care ma ajuta tare  careia ii povestesc pasul meu, cu toate complicatiile. Dupa 8.5 ore de masat si tras de sani cu 2 moase si consortul, (“de ce nu te mulgi singura, ar fi mai usor!”), cu lapte tasnind pe perna si cearsaf, curgand pe jos, umpland pahare care ajung la chiuveta, in fine situatia e cat de cat restabilita, laptele curge, cu mari dureri, la vale iar.

Ma duc in salonul de alaptat, mai devreme decat celelalte mamici, pentru ca trebuie sa stau intai cate 20 de minute la mulgatoarea electrica, “sa dea drumul la sani, ca-s angorjati si bebe nu poate trage”.

Acolo sunt niste femei care se stiu bine intre ele si pompeaza o cantitate plina intr-un sfert de ora intr-un recipient. Apoi dau laptele la ghiseu si pleaca, fiind inlocuite de cele care alapteaza bebelusii, pe care-i primesc de la acelasi ghiseu. Intr-un rand, primele s-au luat de mine ca vin si-mi pun sortul de alaptat pe piele, nu peste haine. Ca e neigienic si sa-mi fie rusine de nenorocita. Raman cu gura cascata de atata ura, dar tot nu inteleg nimic.

Aveam sa aflu ca ele sunt mamele bebelusilor de la terapie intensiva, prematuri si cu probleme. Toate, fara exceptie, sunt fumatoare inraite, care pleaca de la muls repede la o tigara in fata spitalului, in strada.

Aceste femei vin mereu la si jumatate, apoi la ora intreaga vin cele care alapteaza. Cea mai draguta e o roma de 16 ani, cu un copil mic si cuminte, cu ochi mari si care bea cel mai bine. Cea mai trista e…femeia care era miercuri in salon. A nascut abia sambata, natural! Dupa 3 zile de contractii tot nu se dilatase mai mult de 9 si pana la urma a reusit asa. Bebelusul ei e singurul mai mare decat Luca, are 4.6 kg si e asa obosit in urma travaliului incat nu poate suge. Femeia se mulge disperata si pune in biberon, in timp ce copilul ii atarna moale in jos pe genunchi, dormind mereu.

Luca e ca o omida cuminte, infasat pana la gat, abia crapa ochii noptile, dar bea bine. Parca nu ma pricep deloc, uneori ma intreb daca oare il tin bine, cu coloana  in ax cand alaptez sau e cu capul rasucit la spate, ca o bufnita?

Ma simt ca un animal neajutorat si ii vorbesc copilului, ca sa ma linistesc si ca sa bea mai bine. “De ce ii spuneti “piticule”, ca doar e urias?” intreaba Prunareasa de langa mine. “E de doua ori cat al meu…”. “Pai daca l-am facut tarziu, e mare, na.” Vad ca incep sa-mi revin incet, daca mai incape si loc de glume.

Ziua 5. Luni. Hârtie.

Ziua urmatoare e luni. Dupa alaptarea de ora 6 si 9, sunt mult mai increzatoare: azi se fac externari! 

Luca e livrat in rezerva pe la 10, fara vreun avertisment. E asa mic si adormit si totusi e urias pentru un bebelus. Nu inteleg cum incapea in mine acum 5 zile. Cica a facut torticolis, tocmai pentru ca nu mai incapea bine si statea inghesuit.

Daca ne da voie…am putea merge chiar azi acasa. Indraznesc sa sper. Asa aflu ca avem ca avem neonatoloaga, cine e, aflu ca a intrebat din prima zi “unde e mama acestui bebelus?” si i s-ar fi raspuns mereu ca “dna Hasnas e prea slabita ca sa se dea jos din pat”! Nu primeste bani. Am uitat de anestezista.

Ce multe s-au intamplat zilele astea, parca n-o sa mai fiu niciodata aceeasi. O sa raman cu aminitirea ca m-a frant sistemul in cel mai nepasator mod. Ca n-am stiut sa ma descurc mai bine, ca am fost o fraiera de buna credinta, care a luat de bun ce spunea fiecare troala. N-am stiut poate cui si cat sa dau si am incurcat algoritmul, de aceea a dat cu virgula… Am facut in schimb tot ce mi s-a cerut. Ce naiva.

Cand vine Andrei, ii spun, “luam copilul si fugim!”. Totusi sa facem actele, spune el. Se duce la toate instantele necesare, de unde ma suna sa ma intrebe despre numele facultatii absolvite (doamna care completeaza formularul nu crede ca asa se cheama facultatea din Karlsruhe) si despre religie (doamna nu poate scrie “ateu”, ca doar esti botezat!) si vine inapoi cu o poveste complicata: cand era acolo in birou, au dat buzna peste el bodyguarzi care puneau presiune pe doamna incredula sa completeze un certificat de nastere pentru un tata minor, care a facut copil cu o majora si acum nu poate semna actele. Pentru ca e minor si parintii sunt la munca in Spania. Bodyguarzi!  

Avem actele, avem copilul, ne luam ramas bun de la colega de rezerva si fugim.

Afara ma mai uit odata la spitalul de cosmar. E langa Colectiv. Fugim acasa, sunt franta.

Acasa ma uit la pachetelele pregatite cu atata drag si generozitate de mama pentru asistente. Cafea, ciocolate fine. Imi frange sufletul. Nici nu am apucat sa ne gandim la asta. Ar fi iesit lucrurile altfel? Troalele se purtasera rau, indiferent ce le dadeam.

Incep sa despachetez hainele, vreau sa desfac tot ce-mi aminteste de acele zile, spal cateva haine pe care nici nu le purtasem, arunc tot ce pot. Numai cand vad ceva ce-mi aminteste de spital ma apuca greata. Vad urme ale vietii mele dinainte de aceaste zile si-mi dau lacrimile, necontrolat. Ce iluzie e totul!

Copilul insa doarme linistit. Nu avem nici cea mai vaga idee cum trebuie schimbat un scutec sau imbracata omida. Motanul se uita ingrijorat la faptura care din cand in cand tresare in somn.

Ma simt de parca m-am dus pana la piata sa iau paine si m-am intors cu un lansator de rachete acasa. Fara instructiuni de folosire, si toate rachetele-s armate, gata sa explodeze. Dar suntem in fine acasa.

Mai tarziu m-au ajutat: moasa-consultant de lactatie, motivul pentru care am si azi lapte. Doctorita buna si draguta, cu care inca nu am putut vorbi despre ce s-a intamplat. Mama si tata, care au trecut pe la noi practici si pusi pe fapte, nu intrebari. Var-mea, in prima zi cand a trebuit sa plece Andrei de acasa. Cuplul genial care ma ajutase cu testul. Prietenele care au nascut inaintea mea. Si incet lucrurile au intrat in normal.

Insa cand ma gandesc ca pentru a face inca un copil, ar trebui sa mai trec odata prin asta, mi se face frig. Si greata.


[1] Testul, care e important pentru femei trecute de 35 de ani, costa in jur de 300€ in Germania, in Romania insa se pare ca o firma are monopol asupra procedurii si decide face pretul.

Saturday
Feb102018

Déjà vu

Déjà vu (deɪʒɑː ˈvuː) in French, literally, already seen
a: the illusion of remembering scenes and events when experienced for the first time
b: a feeling that one has seen or heard something before
.

The frosty sound to go with it here.


Walking through Predeal, the mountain resort where we went skiing when I was 7 years old, I find so many things have changed. The old sloped streets, once so familiar, are now lined with new villas, built mostly in a cheap nouveau riche style, so obvious for impressing and not for comfort. Nauseating amounts of money were buried in some disastrous designs. Their roofs are droopy with huge icicles, as if the people who built them were incapable of realizing the importance of proper drainage. Among the follies there still lie some abandoned old hotels I used to know rather well, a building that looked like a traditional inn, but also a newly built datcha-like thing with little onion tops, and a handful of raw concrete hulks stopped in the construction process, lying around gaped at the sky like stranded whale skeletons.

I prefer the old chalets with dark wooden walls and colourful shutters that still look so cosy. Back in his early days, father had come here so often to ski and party with friends or family that he can still recall stories about almost every house on the long, arched Balcescu Street. Many of them were abandoned now, one could see no trace of footsteps in the snow, neither coming through the garden gate nor going up the stairs to the entrance door.
Some shutters were loose and windows open here, paint was flaking off there; one looked as if a fire had raged through the roof. Most of them still had lace curtains in the windows! A friendly orange dog came out of one that had red borders painted around the white window frames and doors. The gate leaves were missing from their hinges. After a while, a whole dog pack followed: 5 of them went out into the street, looking busy. And then there was this villa with the three-partitioned windows and green shutters with a cute little pattern. The entrance canopy looked intact, but one door was ajar. A window in the top floor was open, too. There were -6°C outside. A faded metal plate was still advertising for a soft drink no one under 30 has ever heard of. In a corner, the name, Vila Banta, was still visible, painted in black letters on golden background, adorned with the logo of the national tourism agency.

 Tourism had started in this area in 1852, when Predeal became border town between Romania and the Austro-Hungarian Empire/ Transylvania. A railroad built in 1874 was meant to bring the young monarchy closer to the empire; soon a station followed. In 1900, the first skiers arrived: some came from Brasov, but most arrived from Bucharest. It is said the ones who could afford skiing in Switzerland came here to practice. Three years later, the first contest took place: every year, new slopes and routes were made accessible, for downhill as well as cross-country skiing. In 1925 Predeal counted little more than 1500 inhabitants. Mainly built in the 1920es and 30es by the wealthier families of Bucharest, who spent their summers by the lake in Snagov and their winters skiing in Predeal, these chalets had seen Christmases and New Year’s Eves until their owners had been chased away by the communists after 1946. Then, nomenclature had made itself comfortable for the many winters to come, hardly ever fixing any tile or faucet in all those years.

In the 1960es there had been grand parties here. The new aristocrats, the apparatchiks, had spent their Christmases here. The same ones who preached against the bourgeoisie and religion and praised equality and the working class were having feasts here where they would stuff themselves with what the others did not dare to dream about.

Every day on my random walks I'd suddenly find myself passing this house again and again, wondering what its rooms looked like, with their wooden floors and wooden beds, mattresses and lace curtains rotting away inside as the seasons passed. People had fallen asleep in those beds, dead tired after a day on the slopes and half a partied night. Why this particular one, I couldn't tell.

Had this house been nationalized in 1947 and the family that once owned it never told their children about it, in order to protect them? Or were there no heirs, but only a very old and weary man, who had reclaimed it in 1998, but couldn't afford it anymore, now that he got it back after 18 years of trials?

One of these villas is falling apart, because its owner is a 93 year old who's too weary to come and see what's left of his beloved winter cottage of his youth, Rândunica.
Maybe he's too tired to visit the decaying monument of his memories. The young German girl he once kissed in the room upstairs had married someone else, sold all her jewellery and tried to flee the country in the 50es. They got caught and sent to labour camps, where she died 6 years later in Miercurea Ciuc. Another wintertime love he had once brought here had started dating an officer who was involved in "housing redistribution" -  now proud owner of a handful of houses all over the city - and a few wrinkles more. His wife had died of cancer 15 years ago. What use was it, looking back?

In the evening, I called grandma and told her about my walks through Predeal. Oh, yes, your grandfather had worked hard at refurbishing these houses, back in the day, some 46 villas for the you-know-who's. In the 60es, you weren't even born. I remember it well, even the drapery samples, the greens and yellows. I'm sure there are some furniture sketches still to be found, neatly archived somewhere among his bookshelves.

In the summer of '84 my grandparents and I visited Predeal, staying at hotel Rozmarin. From that balcony in the second floor my grandfather had taught me how to pinch cherry stones over the heads of unsuspecting pedestrians on the alley in front of the hotel. The Rozmarin shines with a cheesy, blue-lit spa sign now.

Every day we'd take the Polistoaca, a trail in the woods by the creek, were he built little dams out of gravel, which changed the watercourse. There he'd teach me how to make paper boats that would sail downstream. On our way back, we had walked past that cottage. Once we saw somebody come out and bark at us, why had we stopped there. Grandfather started a conversation, getting them to let him in eventually.

Those green shutters. I had been there before.

***
Today some of the houses are for sale. For instance, Vila Panseluta (the 'Pansy') is up for sale by the state protocol administration on the internet for 230'000€: "Villa Predeal, 13 rooms, 9 bathrooms..."  

Thursday
Jan122017

Chaos

The song to go with it

cha·os, noun: complete disorder and confusion. Disorder, disarray, disorganization, confusion, mayhem, bedlam, pandemonium, havoc, turmoil, tumult, commotion, disruption, upheaval, uproar, maelstrom.

In physics: behaviour so unpredictable as to appear random, owing to great sensitivity to small changes in conditions. The formless matter supposed to have existed before the creation of the universe.

Bucharest, 1945: Life goes on in a more orderly fashion again, day after day unfurling more or less neatly among the ruins.

One day, out of the blue, while he was waiting at the traffic light on his way home, a guy walked up to him and pointed a gun at his chest, telling him to get out and leave the car. His car. The one he had ordered from the US, after all those years of hard work.
When it finally arrived, everybody had tiptoed around it for days. The elegant silvery coupé with the red upholstery, where she’d lean her lovely head on, tired after a ball. The hatch in the back, where the kids would squeal with joy when he'd take them on a day trip to wherever, the...

All those days in winter he'd driven his family up the mountains, all those summer afternoons to the hills and beaches...Then this guy had just climbed behind the wheel and driven away, his dirty hands clutching that wheel he used to stroke! Now he's walking aimlessly in the streets, a vague idea he should go home and tell her that...the car was gone. A guy in a uniform had asked for it and he...he had pointed his gun at you.

He hated the war, it was finally over – and now everything just got a whole lot worse.

Thursday
Jan052017

Blues

A blue devil passed by

A song to go with it here.

It is said that when a ship loses her captain, she'd fly blue flags.
Today, when a ship is flying the 'Blue Peter' in port, she's actually calling its crew to embark for departure: 
'All persons should report on board as the vessel is about to proceed to sea'.

Blue was first used for sadness in the 14th century, when Geoffrey Chaucer, inspired by a natural phenomenon* described the affair of Mars with Venus in the poem Complaint of Mars. In order to be with Venus, Mars has to slow down and follow all her instructions: he's not to despise any other lovers, feel jealousy or be cruel ever again. When he complies and they finally get together, the Sun god, Phebus/Apollo, surprises them in bed. Venus flees, in order to avoid the confrontation with her husband. Mars won't fight the Sun, so he sadly follows Venus, knowing they'll never be together again and lamenting "with tears blue, and with a wounded heart."

It is said that people in the 17th century believed that blue devils were responsible for their sadness.

Everybody knows the blues, the music African Americans gave us from the end of the 19th century.

And I'm sure you know that feeling.
Some part of you went missing. You still remember it so well, but it's gone.
Now the memory's haunting you and dwelling in it is bitter sweet.
So you don't want to get out, not just yet. You're just feeling blue**.
Blue is lonely. You'd want to sing or howl about it,
but do you really need a public for that?

Blues are for honest introverts.

---
* conjunction of Mars and Venus, April 12th, 1385
** not to be mistaken for the German 'blau' = drunk.

Monday
Jan022017

Angst

 

'Angst', noun: a feeling of deep anxiety or dread, typically an unfocused one about the human condition or the state of the world in general. 

'Angst is the word for fear in German, Dutch, and Danish. It comes from the same Indo-European root (meaning tight, constricted, painful) that gave us anguish, anxiety, and anger. (...)  Are you dissatisfied and worried in an introspective, overthinking German way? You’ve got angst' says linguist Arika Okrent.

Angst grew popular in the 1920s and wasn’t much used before that time.

It seems to be the most popular feeling these days. In different parts of the world, people walk around worrying about refugees, earthquakes, recession, the world leaders’ decisions, the returning of once extinct diseases - thanks, antivaxxers! – the disappearance of more species and habitats; overpopulation, pollution, corruption. They mistrust the same representatives they voted for, their next door neighbour, even their relatives’ intentions and also they fear we’re stuck in the poverty loop and spring’s never coming back to this part of the world.
2016 was hard on many of us.

I wish this New Year deceives my fears one by one and treats us with a load of nice surprises.
Until then, I wish for a comforting cover that will allow me to feel less for until it all gets sorted out.
And the song to go with it here.